Mecanismele de apărare ne împiedică să ne bucurăm de iubire
Am avut probabil toate relații în care am fost rănite mai mult sau mai puțin. Ca răspuns la suferința pe care am simțit-o, ne-am construit niște platoșe ca să nu mai fim rănite altă dată. Am considerat că așa o să fim în siguranță. De multe ori acest demers este inconștient. Dar dacă suntem atente, putem sesiza că, după ce ne simțim rănite, avem tendința să ne închidem cumva sufletește, să ne strângem în noi, să ne ferim de a mai trece prin experiențe similare cu cea în care ne-am simțit rănite.Problema cu aceste platoșe este că ne împiedică să ne bucurăm de viață. Ne împiedică să ne bucurăm de experiența iubirii. Sau ne fac să trăim doar un firișor de iubire, convingându-ne că doar atât se poate trăi „că uite și alții tot așa trăiesc”.
Legat de relația de cuplu, există la unii oameni convingerea că frenezia și intensitatea specifice îndrăgostirii de la început nu pot dura. Că aceasta ține o vreme după care începe să se estompeze. Unii reușesc să o transforme într-o formă de prietenie în cuplu. Alții trăiesc ca un fel de colegi de apartament politicoși, dar totuși distanți unul față de celălalt; se prefac că relația lor funcționează, își ocupă timpul cu tot felul de preocupări ca să nu petreacă prea mult timp împreună - aceasta fiind cheia „succesului” în relația lor de cuplu. Alții ajung să înlocuiască tandrețea și îndrăgostirea cu critică, reproșuri, certuri, ceea ce mai devreme sau mai târziu duce la despărțire.
Iubirea, acea Iubire cu I mare, sursa sentimentelor noastre de iubire, nu dispare. Energia iubirii ne înconjoară în permanență. Este mereu la dispoziția noastră. Noi ne închidem uneori față de ea pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp. Ne punem platoșele de jur împrejur.
Uneori credem în mod eronat că deschiderea față de iubire este cea care ne-a făcut vulnerabile la suferință. Și atunci ne spunem „mai bine să țin relațiile cu ceilalți într-o zonă de suprafață, ca să nu se apropie nimeni prea mult de zona mea sensibilă, în care mă simt vulnerabilă”.
Nu iubirea ne face să suferim. Iubirea este hrănitoare și vindecătoare. Este leacul de care avem nevoie ca să ne vindecăm rănile emoționale. Deconectarea de la suflet și trăirea într-o zonă imatură a ființei noastre este ceea ce ne face să suferim.
Să alegem să ieșim din cercul vicios al rănilor emoționale și al mecanismelor de apărare
Bazându-ne viața relațională pe mecanismele de apărare, ne complicăm singure existența. Ne asigurăm că mereu și mereu vom suferi. Tiparele de gândire subconștientă, asociate mecanismelor de apărare, vor face în așa fel încât să trecem din nou și din nou prin situații similare celei în care ne-am simțit rănite la început. De ce se petrece aceasta?Programele subconștiente pe care noi ni le-am scris rulează conștiincioase așa cum au fost setate. Până când nu intervenim să le resetăm, vor continua să ruleze conform programării inițiale (a modului în care noi am interpretat acea situație în care am suferit).
Pe de altă parte, avem nevoie să repetăm experiențe similare pentru a învăța lecția din spatele acestui tip de situație. Viața e un fel de școală unde, dacă nu învățăm o lecție, aceasta ni se va preda din nou și din nou, în diferite forme și situații, până când vom învăța acea lecție. Procesul e cam așa:
- ni se oferă situația care ne testează gradul de maturitate spirituală
- dacă reacționăm matur, trecem pe o treaptă superioară la Școala Vieții
- dacă reacționăm imatur, vom beneficia de emoții și experiențe care să ne ajute să înțelegem consecințele reacției noastre la situație
- lecția se repetă
- e posibil de data aceasta să reacționăm puțin mai bine (am învățat ceva din prima experiență), dar totuși încă mai persistă imaturitatea
- suportăm consecințele reacției noastre la situație
- lecția se repetă, poate cu alt decor și alte persoane în jurul nostru, dar e aceeași lecție
- când vom reuși să învățăm complet acea lecție, ea nu se va mai repeta
Un pas important este să înțelegem că mecanismele de apărare nu ne ajută să rezolvăm aceste situații, ci le întrețin. Așa numitele mecanisme de apărare nu ne protejează de suferință, ci ne mențin în suferință. Mecanismele de apărare ne îndepărtează de suflet și de experiența iubirii. Cred că o denumire mai corectă a lor ar fi: mecanisme de închidere față de suflet. Denumirea aceasta de „mecanisme de apărare” poate genera o convingere eronată că ne ajută la ceva.
Să lăsăm iubirea să ne provoace la transformare și creștere interioară
Kahlil Gibran, în „Profetul” spunea:„Când Iubirea vă face semn, urmați‑i îndemnul,
Chiar dacă drumurile-i sunt grele și prăpăstioase [...]
Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăța de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă frământă până ajungeți foarte supuși,
Ca apoi să vă hărăzească focului său și să puteți deveni pâinea sfântă la ospățul divin.
Toate acestea vi le va da Iubirea,
pentru ca, astfel, să vă puteți cunoaște tainele inimii
și astfel să deveniți o parte din inima Vieții.
Dar dacă, stăpâniți de teamă, veți căuta doar tihna și plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiți goliciunea și să ieșiți din treierișul Iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri,
unde veți râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie
și unde veți plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.”
Depinde de noi ce alegem: lumea fără anotimpuri a mecanismelor de apărare sau experiența imprevizibilă, dar împlinitoare și înălțătoare a iubirii.Depinde de noi dacă vom crede că putem experimenta doar un firișor de iubire sau putem iubi frenetic.
Tu ce alegi?
Dacă vrei cu adevărat să te bucuri de cât mai multă iubire în viața ta și ai nevoie de sprijin pentru aceasta, te invit să participi la un program de îndepărtare a obstacolelor din calea iubirii. Un program prin care dezamorsăm mecanismele de „apărare” și ne creștem capacitatea de a primi și dărui iubire.
Află AICI mai multe detalii despre acest program numit CUM SĂ ADUCI IUBIREA ÎN VIAȚA TA.
Lasă-ți sufletul să se exprime liber!
Subscribe
0 Comments