Povestea oglinzii care nu voia să accepte realitatea
de Adina Petronela Gheorghe
În Țara Oglinzilor sunt tot felul de oglinzi: mici, mijlocii și mari, unele rotunde, unele ovale, unele pătrate, unele dreptunghiulare, unele au o ramă subțire și delicată, altele au o ramă fastuoasă, poleită cu aur sau argint, altele au o ramă ca o broderie, altele au ramă colorată și veselă.
Oglinda despre care vreau să vă povestesc este o oglindă mai mică, tânără, cu o ramă multicoloră. De felul ei, e plină de viață și îi place să contemple florile și pomii înfloriți. Se duce adeseori într-o poieniță plină de flori și se bucură de modul în care toate florile acelea se oglindesc în ea. Chiar le simte parfumul, deși alte oglinzi nu o cred că ea poate simți parfumul florilor.
Poate vă întrebați cum a ajuns ea să nu vrea să accepte realitatea dacă era o fire așa veselă și deschisă față de viață. Ca de obicei, când cineva ajunge să nu vrea să vadă realitatea așa cum este, și în viața micii noastre oglinzi s-a petrecut ceva care a rănit-o.
Într-o dimineață s-a trezit, fiind ca de obicei nerăbdătoare să se întâlnească în acea poieniță cu florile pe care le îndrăgea așa de mult. Își spălă cu grijă luciul oglinzii astfel încât florile să se poată reflecta cât mai bine în ea. Își aranjă cu grijă rama, care se ciufulise puțin în timpul nopții, și porni veselă spre poieniță. Dar când a ajuns acolo aproape i-a stat inima în loc. Nu mai era nicio floare. Nu înțelegea ce s-a petrecut. Într-adevăr nu mai fusese de câteva zile în poieniță pentru că fusese ocupată cu un proiect la școala oglinzilor. Oare s-au supărat florile pe ea că nu le-a mai vizitat sau ce s-a petrecut?
Ea nu știa că oamenii din când în când cosesc poienițele și apoi trece un timp până când plantele cresc din nou și înfloresc. Ea descoperise poienița în acea vara, o găsise așa plină de flori și nu știa că ar putea fi și altfel. Nu știa nici că iarna poienița nu mai are flori, ci e acoperită de zăpadă. Nu știa că primăvara, cei doi meri din marginea poieniței erau plini de flori parfumate, care cădeau apoi și în locul lor creșteau mere roșii și zemoase pe care veneau copiii să le culeagă toamna. Ea era o oglindă tânără și nu știa multe despre viață.
Privea înmărmurită poienița fără flori și simțea cum i se înmoaie picioarele. Se așeză și rămase un timp acolo cuprinsă de tristețe și punându-și tot felul de întrebări la care nu găsea răspuns. Nu știu cât a rămas așa colo, dar la un moment dat s-a ridicat și a pornit spre casă. Era așa de amărâtă că aproape nu mai lăsa nimic din jurul ei să se reflecte în ea.
Când a ajuns acasă, mama ei a văzut-o că e tristă și a întrebat-o ce s-a petrecut. Ea a povestit, vorbind încet, pentru că simțea că fiecare cuvânt îi lovea pieptul și dacă doar șoptea durea mai puțin. Îi povesti mamei ei de florile acelea minunate, care acum dispăruseră. Spunea că ea nu poate trăi fără parfumul lor, că ea nu vrea să oglindească decât flori. Mama ei, care avusese și ea dezamăgirile ei și se convinsese că dacă o să-și uite emoțiile (sau să și le reprime, cum spun psihologii) o să fie mai bine pentru ea, vă dați seama că nu avea răbdare cu stările acestea foarte emoționale ale fiicei ei. De fapt, o făceau să-și aducă aminte de propriile ei emoții, așa că îi spuse micii oglinzi să termine cu prostiile, că viața nu e doar poienițe înflorite, că oricum florile nu sunt așa de importante și să treacă să-și facă lecțiile și ordine în cameră.
Mica oglindă, care se numea Mirabela, s-a simțit foarte rănită de cuvintele mamei ei. A fost chiar mai dureros decât în momentul în care a văzut poienița fără flori. Ar fi vrut ca mama ei să o ia în brațe, să o lase să plângă puțin la pieptul ei, să-i șteargă cu blândețe lacrimile, să-i spună că sigur va găsi alte locuri pline de flori, să-i explice că uneori florilor le trece vremea, că alte ori oamenii cosesc poienițele, că, așa cum știți și voi, unele aspecte sunt trecătoare, dar cu toate acestea viața e plină de frumusețe, dacă înveți cum să o privești. Dar mama ei nu i-a spus toate acestea, nu a lăsat-o să-și exprime nici dorul de flori, de frumusețe, nici tristețea, nici nedumerirea. Cel mai dureros era că i-a spus că florile nu erau importante. Cum adică? Ceea ce-i hrănea ei cel mai mult sufletul nu era important? Asta nu putea să accepte. Și asta era bine că nu accepta, pentru că, așa cum știți și voi, florile sunt importante pentru că umplu tuturor viața cu parfum și culoare și ne aduc mereu aminte de iubire.
Dar, pentru că mama ei nu a ajutat-o să cuprindă în inimioara ei toate aspectele acelei situații și pentru că nu a fost atunci prin preajmă nimeni care să o ajute, Mirabela s-a hotărât ca din acea zi să lase să se oglindească în ea doar ceea ce îi plăcea ei. Dacă ceva o deranja, devenea imediat opacă. Uneori chiar căuta să ajusteze imaginea, cam cum fac cei care lucrează la editarea imaginilor și mai modifică forma, mai pun culoare sau fac imaginea alb-negru, uneori suprapun imagini și tot felul de alte efecte prin care imaginea inițială este modificată.
Și așa au trecut anii și Mirabela a ajung o oglindă adultă (dar nu matură). Devenise specialist în imagini sociale. Îi ajuta pe oamenii care voiau să pară altfel decât erau în realitate, crezând că le înfrumusețează viața. Părea că are o viață de succes pentru că era căutată de mulți oameni care erau nemulțumiți de ei înșiși și voiau măcar să pară altfel de cum sunt. Dar, cu toate acestea, în fiecare seară când se întorcea acasă simțea ca și cum viața ei este goală. Uneori își aducea minte de florile din poieniță, de felul în care acele flori se simțeau bine cu ele însele și nu voiau să pară altfel când se oglindeau în ea. Și-a dat seama asta o făcea să se simtă atât de bine cu ele.
Am uitat să vă spun că pe măsură ce Mirabela a crescut s-a lăsat convinsă de cei din jur că nu îi șade bine cu o ramă așa viu colorată și s-a dus la un salon unde se vopseau rame și a ales niște colori mai șterse, care nu ieșeau în evidență. Și apartamentul ei era decorat tot în culori șterse. Parcă întreaga ei viață nu mai avea nicio culoare.
Din fericire, între-o zi, a primit o invitație la o conferință ținută de o doamnă-oglindă apreciată de multă lume. Citise în pliantul de prezentare al conferinței că acea doamnă-oglindă scrisese mai multe cărți și că avea multă experiență în domeniul ei. Conferința era despre cum să lași lumea să se oglindească în propria ta oglindă. Ce a uimit-o pe Mirabela, chiar când a început conferința, a fost că deși citise în pliant că doamna-oglindă avea în jur de 65 de ani și se aștepta să aibă o ramă albă sau oricum mai sobră, ca pentru vârsta ei, doamna-oglindă avea o ramă viu colorată de parcă ar fi cuprins toate florile din lume în rama ei și emana prospețime și tinerețe de parcă era mereu primăvară în sufletul ei. Privind-o pe acea doamnă-oglindă, Mirabela se simțea din noi ca și atunci când era micuță și își petrecea timpul în poieniță împreună cu florile pe care le îndrăgea așa de mult.
A mai observat că doamna-oglindă îi reflecta pe fiecare așa cum erau, iar aceștia se bucurau să fie în sfârșit văzuți de cineva cu adevărat. S-a temut că dacă doamna-oglindă o să vină în dreptul ei, o să oglindească golul din ea și toți o să-și dea seama că viața ei nu e așa perfectă cum se străduia ea să pară. Și, câteva momente, cât timp s-a gândit la asta, nu a fost atentă la ce se petrecea în jur. Între timp, doamna-oglindă a ajuns în dreptul ei. Când Mirabela și-a ridicat ochii către ea a fost surprinsă de felul în care era oglindită. Nu și-a văzut golul în doamna-oglindă, ci dorul de frumusețe, culorile ei adevărate pe care le ascunsese atâta timp sub colori șterse. Pur și simplu simțea că s-a regăsit. Se simțea atât de vie, de colorată și de fericită.
Într-o pauză, s-a dus la doamna-oglindă și i-a povestit ceea ce a simțit. I-a spus și despre povestea din copilăria ei, cu poienița cu flori, despre ziua în care au dispărut florile, despre mama ei, despre nevoia de a fi alinată și de a fi învățată despre viață, despre cum să oglindească viața și când aceasta nu e așa cum ar fi vrut, despre cum să accepte părțile mai puțin frumoase ale vieții.
Doamna-oglindă i-a explicat cu multă răbdare și blândețe că atunci când acceptăm viața așa cum este, pe noi înșine și pe ceilalți, nu înseamnă că suntem de acord cu ceea ce nu este bun, de exemplu cu cei care calcă florile în picioare. A ajutat-o să înțeleagă că atunci când nu acceptăm, de fapt, nu ne păstrăm limpede luciul oglinzii. Atunci când respingem, ne supărăm, ne revoltăm, când ne închidem sufletul, când păstrăm resentimente, când rămânem blocate într-un eveniment care ne-a rănit, nu mai putem lăsa să se reflecte în noi celelalte flori și frumuseți ale vieții pe care le întâlnim de-a lungul timpului în călătoria noastră. I-a mai spus că atunci când oglinda noastră este curată și acceptăm realitatea așa cum este, putem simți parfumul florilor și putem extrage esența a tot ceea ce este frumos. Atunci Mirabela și-a dat seama de ce a avut senzația aceea că doamna-oglindă parcă ar cuprinde în rama ei toate florile din lume. De fapt, chiar așa era! Și Mirabela a putut atunci să simtă parfumul acelor flori așa cum putea să facă asta când era copil și sufletul ei era deschis față de viață.
Cred că nu mai e nevoie să vă spun că, Mirabela s-a dus după conferință direct la salonul de rame și și-a scos toate acele șuvițe și culori șterse din rama ei și a redevenit multicoloră. Iar apoi și-a redecorat apartamentul în colori vii și și-a umplut balconul de flori parfumate cu care vorbea în fiecare dimineață și nu mai era afectată de faptul că unii considerau că o oglindă-adult nu ar fi cazul să facă asta. Chiar și-a făcut rochii care semănau cu petalele de flori. A renunțat la serviciul pe care îl avea și s-a angajat undeva unde oamenii voiau să se descopere așa cum erau în realitate. După puțin timp a cunoscut și un tânăr-oglindă foarte drăguț, vesel, plin de viață, care avea și el o ramă colorată și îi plăceau drumețiile mai ales în poienițe pline de flori, dar și prin păduri de brazi și de foioase, unde mirosea altfel, într-un fel foarte regenerant, care te reconecta imediat cu pământul, cu viața și cu puterea copacilor.
Era să uit să vă spun că, după toate acestea, a reuși să o înțeleagă mai bine pe mama ei și să o ierte. Și chiar și-a luat câteva zile libere și s-a dus să o viziteze. Știa că mama ei e posibil să nu vrea să-și vadă propriul suflet, dar cu toate acestea Mirabela a ales să o accepte așa cum e și să oglindească tot ceea ce e bun și frumos în mama ei (nu pentru că nu voia să vadă și limitările sau greșelile mamei ei, pe care chiar le vedea foarte bine, ci pentru a o ajuta pe mama ei să se regăsească și să-și descopere frumusețea propriului suflet).
Nu știu cum a decurs în continuare viața Mirabelei, dar sper că, dacă aș întâlni-o, mi-aș vedea întregul suflet în oglinda ei.
